Iubirea

Posted on

Motivul creației noastre este singurul nostru adevăr. Ne mișcăm prin și în viață prin iubire. Deși, de cele mai multe ori, doar existăm căci nu știm a vedea cum iubirea ne poartă pașii prin fiecare oră de timp uman. Asumăm o anumită stare de comoditate cu tot ce ne înconjoară, devenim orbi la frumusețea și perfecțiunea ce se așează în jurul nostru. Iarăși, din când în când, simțim nevoia nebună să încercăm sentimentul iubirii, să luptăm cu noi înșine spre a ne dovedi demni de iubire. Însă iubirea mereu face omul demn. Prin propria naștere a omului acesta devine demn de iubire. Căci astfel n-ar mai exista. Astfel a lui naștere nu s-ar mai fi produs. Căci omul este suflet și minte și trup. Însă sufletul ne este legământul cu Creatorul, prin simplul și Perfectul și totalul sentiment al iubirii. Nu alegem iubirea noi. Iubirea există în noi din prima clipă.

Ca oameni maturi, ce credem a avea mintea și sufletul pregătite pentru viață, ne pierdem mai lesne căci pierdem conexiunea cu iubirea divină, cu acea structură ce arde în interiorul nostru, acel puls continuu ce arde în al nostru piept. Suntem iubire cu totul. Totul nostru este iubire. Deși alergăm împotriva ei. Deși alegem împotriva ei, iubirea stăruie în noi. Nu se pierde Nicicând de noi. Doar rămâne în stare latentă așteptând clipa deșteptării  noastre. Spre a o vedea în noi înșine. Spre a ne reconstrui prin ea. Spre a păși calea indicată de ea.

Există adevaruri supreme împrăștiate pe tot cuprinsul vieții. Și toate adevărurile au Fărâme de iubire în ele. Căci doar prin iubire se vede lumina. Doar iubirea este lumina. Iubirea nu este suferință. Căci altfel nu ne-ar fi fost darul cel mai de preț. Iubirea ne este darul Creatorului. Iubirea ne-a creat și tot iubirea călăuzește pasii noștri. Iubirea este cea ce ne așteaptă când trupul nostru dispare. Atunci, în acea clipă când trupul devine doar materie fără suflet și minte, atunci simțim iar minunea iubirii ce ne-a creat. Atunci înțelegem cu totul actul creației.

Credem ca putem reformula iubirea. Credem și ne lăsăm induși în ideea că iubirea este suferință și durere și renunțare. Câtă Imensitate in neadevăr este acesta. Căci iubirea este menită spre a înalța și a deschide căile neumblate și nevăzute.

Înainte de a exista lumea, așa cum noi înțeleg și credem a fi fost creată, a existat nimicul. Acel nimic,  acea inexistență era susținută totuși de o preexistență a Totului ce avea sa fie. Din acea inexistență s-a creat primul punct de lumină, un punct ce a spart bezna inexistenței. Prin acel prim punct, iubirea pentru lume și viață și existență s-a făcut văzută. Și astfel, bezna s-a îndepărtat, lăsând punctul de lumină să devine o linie de lumină. O rută trasată de acel gând divin, creator, aducător de viata, prin iubirea și dorința Creatorului de a avea cu cine împărtăși ceea ce deja exista în gândul primordial, în acea existență ce susținea inexistența. Formându-se, raza de lumină, s-a creat mișcarea iubirii în beznă, materia fiind slefuită în calea razei. Și astfel s-a format sfera. Apoi o altă sferă. Și altă sferă. Și toate sferele ce populează universul nostru și cele mai departe de cunoștiința noastră. Prin aceeași iubire. Acel prim gând creator. Prin același punct ce a spart bezna inexistenței. Si astfel lumea noastră a fost creată. Și astfel a fost lumină. Căci gândul divin a dorit o lume pentru semenii lui, în gând și chip și simțire.

Lumea noastră a fost creată. Din lumină și iubire. Acea iubire primordială ce a slefuit în perfecțiune Totul nostru. Și a fost bine. A fost plăcut creatorului. Și astfel, a venit omul. Spre a se bucura de frumusețea perfecțiunii iubirii. Dar curând s-a lăsat corupt de materia propriei lumi. Astfel sufletul lui format din lumină s-a văzut umbrit de zeci de gânduri contrare actului creației și darului iubirii. Și astfel s-a izgonit singur omul din eden. Căci a văzut prea puțin și privind prea mult în materie. Căci s-a lăsat slefuit în simțire de către materia ce colcăie în străfundurile lumii noastre. Și a pus sub îndoială Totul. Creația și lumina, iubirea și grija, perfecțiunea și frumusețea. Căci nimic nu a mai fost la fel. Căci iubirea inalterată și nemărginită a fost îmbrăcată în umbre și îndoieli. Și astfel, omul s-a divizat în două. Partea pasivă ce acceptă iubirea dar nu face nimic spre a o păstra inalterată, doar acceptă iubirea ce vine spre ea. Aceasta este Eva. Și partea activă a iubirii, care luptă spre a găsi lumina iubirii, nevăzând că iubirea deja există în centrul făpturii, distrugând lumi spre a o găsi. Totul în van. Acesta este Adam. Aceasta este legea cunoașterii binelui și răului. Acesta este pomul din care cei doi nu trebuiau să guste. Îndoiala  iubirii. Căci iubirea nestramutată le era totul. După îndoială nu a mai fost nimic la fel.

Apoi a venit lipsa iubirii în unul și acceptarea iubirii în altul. Unul purta numele Abel. Pe celălalt îl chema Cain. Unul nu credea deloc în iubire. Celălalt era tot iubire. Și astfel a rămas lumea noastră, împărțită între Caen și Abel. Lumină și întuneric. Frumos și urât. Bine și rău.

Apoi a venit Isus. Iar el era lumină. El a revenit cu iubirea pură spre lume. Întruparea iubirii în om, întocmai cum Creatorul a dorit ca omul să dăinuie în lumea creată de el. Însă și al său fiu a fost răpus. Căci lumea și omul nu mai vedeau iubirea. Totul era doar umbre și durere. Suferință. Întocmai fiul a părăsit lumea creată de al său Tată. Căci lumea nu mai știa de iubire. Credea doar în durere și suferință. Nu mai exista lumină. Iubirea era inexistentă. Și era beznă în lume. Era inexistență . Si totuși, un punct de lumină a fost creat. Isus s-a ridicat spre ceruri. Lumea a văzut punctul de lumină. Apoi raza de lumină ce ținea lumea de ceruri legată. Și iar a fost lumină. Omul a început să creadă iar în iubire și lumină. Lumina a fost frumoasă. A fost bine. A fost frumos. Ceea ce trebuia sa fie. Însă iar omul se vede corupt de materia din care este parte. Iar s-a pierdut de lumina iubirii creatoare.

Iubirea nu este suferință. Ea este începutul. Este totul nostru. Trebuie  doar sa înțelegem existenta ei, forma ei de manifestare, motivul încercării noastre prin iubire. Atunci când acceptăm iubirea, ea ne arată calea. A accepta iubirea înseamnă a elimina îndoiala , caci iubirea este ceea ce este. Nu are nevoie sa fie definită. Mintea omului caută definiții la ceva ce în fapt ne definește pe noi ca ființe. Iubirea este totul nostru. Doar astfel o putem cuprinde. Iubirea are aripi ce au nevoie de spațiu și aer spre a înaltă mintea omului spre infinit. Se manifestă în materie întocmai este lăsată a se manifesta. Însă, cu cât libertatea ii este redusă, cu atât focul din pieptul nostru va arde mai concentrat. Iubirea cere și trebuie eliberată. Libertatea iubirii din noi definește libertatea făpturii noastre. Căci prin ea simțim totul.

Însă iubirea este menită a fi puăa. Nu există egoism, sau trădare sau minciună în ea. Iubirea este ceea ce este. Totul. Cum putem noi limita universul? Nu putem. Întocmai iubirea nu poate fi limitată. Ea este ceea ce este. Puritatea. Creația. Totul omului. Darul sufletului. Darul Creatorului. Calea noastră spre ceruri, sursa, creator. Doar calea ei ne readuce acasă.

Iubirea este lumină. Indoiala este beznă.

Iubirea iubește omul. Omul trebuie sa accepte iubirea ce exista în el.

Prin înțelegerea iubirii se ridică vălurile și limitele minții noastre. Prin limitarea iubirii a noastră minte se pierde.

Iubire este Sus. Limitarea ei este Jos.

Iubirea este Totul din Tot.

Iubirea este Adevăr. Îndoiala este Minciuna.

Iubirea este Creatorul. Lipsa iubirii este Vicleanul.